Violenta de toate zilele si campaniile

Oriunde te uiti, violenta, ca e verbala sau fizica. Unele cercuri se plang de situatia asta – editorii de la revistele pentru femei, TVR are o campanie care face apel la constiinta si simtul civic si ne indeamna sa nu mai fim indiferenti la problemele pe care le vedem in jurul nostru pentru ca „indiferenta permite violenta„. 

Nu ne place sa recunoastem dar violenta e naturala si zace, undeva intr-un colt, in fiecare dintre noi. Uneori simtim cate un impuls irezistibil sa pocnim persoana din fata noastra pentru ca e impertinenta, ne enerveaza la culme sau e pur si simplu e paralela cu subiectul si ne pierdem timpul. DAR aici intervine educatia, constientizarea faptului ca traim intr-o societate si cantarind consecinte vs. beneficii decidem, totusi,  sa nu mai pocnim pe nimeni.

Cand un star se apuca sa cafteasca, brusc lumea se scandalizeaza – cum a fost cu chris brown si Rihanna, si la noi Dragulescu si nevasta-sa. Dar asta e o realitate la ordinea zilei pentru multe femei, si evident, daca nu se vede, lumea nu o baga in seama. Atitudinea asta nu e nicio noutate… daca un fenomen nu se intampla in cercul nostru de interes, nu ii acordam atentie. Mai e si principiul: un accident cu 9 victime e o tragedie, 3 milioane de morti reprezinta o statistica.

Legat de campania TVR-ului ar fi multe de zis. In primul rand nu indiferenta duce la violenta, ci ignoranta celor care o aplica – acolo e problema principala, nu e mai logic sa previi decat sa oferi o solutie pentru dupa ce violenta a avut loc? Treaba cu indiferenta e discutabila: am fost intr-o situatie de genul asta acum doua zile: eram in autobuz si langa mine, in aglomeratie, statea o fetita de maxim 10 ani care avea o vanataie sub ochiul drept . Tatal ei o tinea de mana. Care era situatia aici? A cazut, s-a lovit, se juca si a patit ceva, sau a fost lovita? Cum poti sa iti dai seama? Si presupunand ca esti sigur ca a fost lovita, ce poti face concret in situatia asta? 

Problema cu campaniile e ca sunt prost plasate si nu transmit mesajul cum si cui trebuie. Daca pui anunturi in revistele de femei, ele cu siguranta nu vor ajunge la (potentialii) agresori, sau daca ajunge nu e credibil pentru ca nu relationeaza cu genul ala de persoane. Pai cine isi bate nevasta? Sunt si exceptii, insa in cele mai multe cazuri  e vorba de barbatul cu educatie redusa, care bea si se enerveaza, sa a fost crescut in ideea ca „bataia e rupta din rai” si vede mesajele astea ca pe niste fandoseli.  Daca s-ar pune bannere pe stadion care sa zica „esti un papa lapte, bah, daca dai in nevasta-ta si in copil” poate ar rezona mai bine cu publicul tinta…

O abordare interesanta am vazut la fotograful Alex Galmeanu – un proiect intitulat „112” care acontine un set de fotografii in care barbati celebri din Romania sunt prezentati in ipostaze in care de obicei regasim femeile abuzate: in mijloace de transport, prin statii, singuri si cu rani vizibile. Printre cei fotografiati: Mungiu, Craioveanu, Piersic Jr, Botezatu, Dobro, Ilie Nastase. Ideea e originala si are un impact vizual mai mare, insa problema e aceeasi: unde o sa fie afisate? Cine are acces la ele? In ce masura poate sa fie receptat mesajul lor de catre oamenii pe care ii vizeaza? Pana acum, a avut loc o expozitie si printurile se vand la licitatie, iar fondurile obtinute vor ajunge la adaposturile pentru victime ale violentei domestice. (Cate persoane ajung acolo fata de cate victime sunt in realitate, e alta discutie)

Putem aduce argumentul publicitatii, adica cel putin societatea nu e indiferenta fata de ceea ce se intampla, insa numai pana la un punct. Problema de baza e tot acolo. Voi ce parere aveti? In ce masura au efect campaniile de genul acesta? La cine si cat?

Simon says: Vote article here

"Mancati de post?"

E sezonul intrebarii de mai sus. Unii tin post intr-o zi sau doua a saptamanii, altii exact inainte de Paste, foarte putini il tin pe tot. Bine, acum e foarte usor sa tii post cand ai produse care sa inlocuiasca tot ce inseamna „de dulce”, de la lapte de soia, carne din soia, branza din soia, Baghy glumea cu „oua din soia”, but who knows… bere fara alcool, unt fara unt si multe altele. 

Nu vi se pare o ipocrizie majora? Din cunostintele mele in ceea ce priveste postul (alimentar), el se refera la purificarea organismului dar mai ales la ideea de a te abtine de la alimentele care iti plac pentru a arata devotament, credinta, faptul ca esti mai dedicat credintei decat placerilor. Toate suplimentele astea nu fac decat sa permita celor care vor sa „tina post” sa isi satisfaca gusturile si placerile in timp ce sunt totusi „clean” pentru ca nu incalca restrictiile alimentare. Uhmm… Vede cineva ceva in neregula aici?

La fel, din aceeasi categorie face parte obsesia de a nu folosi un tacam care a atins o „mancare interzisa” si obsesia de a cauta pana in panzele albe continutul unui produs ca nu cumva sa contina urme de chestii „interzise”.

Pentru mine, astea doua interpretari se bat cap in cap – pe de o parte, ocolesti interdictia ca sa iti oferi ceea ce iti place fara restrictii (exista inlocuitori pentru orice), pe de alta parte faci un exces de zel sa eviti orice urma de urma de „dulce”. In acelasi timp se omite cealalta parte a semnificatiei postului, cea care se refera la actiuni si la atitudini, care pe scurt sunt cam alea care ne vin in minte cand ne gandim la Craciun (sa fii mai bun, sa nu tii ranchiuna, sa nu barfesti si sa nu faci chestii naspa rau altora, sa fii mai bun, sa gandesti mai curat). In plus – indemnul la rugaciune, reflectie, etc.

Nu-s credincioasa, dar oamenii care tin post in maniera descrisa pretind ca sunt. Nelamurirea mea e: atata timp cat oamenii adera unei religii, deci unui sistem de valori (pe care dupa ce te faci mare poti sa ti-l asumi, sa il respingi si/sau sa il inlocuiesti), de ce cauta scurtaturi si inteleg numai ce le convine din ceea ce aleg sa creada? Probabil pentru ca daca ar renunta ar fi priviti urat de catre ceilalti, si in dorinta de a se integra fac lucruri in care nu cred. Postul e un exemplu, insa sunt multe alte lucruri din „viata crestina” care se fac numai pentru a fi facute, pentru ca asa se cere desi si-au pierdut cam orice urma de semnificatie pentru cei care le practica.

Aici ar fi mult de discutat si de interpretat, dar am vrut numai sa notez o ruptura. Discutia despre religie/credinta e interminabila pentru ca sensurile diferite pe care le atribuim acestora fac de cele mai multe ori consensul imposibil.

Hop si eu cu you-know-what

Inevitabil. Primul si ultimul pe tema asta. Sunt si eu satula de subiect insa am zis, out with it! Nu-i plictisitor, promit. 

Criza asta e o treaba universala, aceasta gaura neagra a conversatiilor. Adica, ori esti in Americania ori in Romania, te simti izbit, violat, dezbracat de maaarea recesiune economica. Orice discutie, ca e despre balene, servetele de masa sau groapa-balta cu al carei continut te-ai intalnit aproape transcendental (!) via „autobuz”, orice discutie ziceam va duce spre acest minunat subiect. 

Mie nu imi place ideea cum ca acest fenomen economic s-a intamplat de capul lui. Sunt prea  foarte multi economisti pe lumea asta si cu siguranta printre ei au fost cate unii care s-au prins unde o sa se ajunga, in conditiile in care multi, multi oameni continua sa cheltuie multi, foarte multi bani pe care nu ii au. Nu ma credeti? Pai, aveti si voi o rata  la un LCD mare ca se cere :P, o masina de spalat ca se stricase, un calculator daca tot ne aflam in treaba sau un credit ca… ca. Si le platiti, cum-necum, ca v-ati gandit un pic inainte sa semnati si lucrurile sunt relativ OK. Dar stiti care-i treaba la americani? Astia chiar cheltuiau la modul cel mai serios.

Caz (da, la Oprah): o tipa contabila avea 23 de carduri de credit (douazeci si trei, n-am scris gresit si nici n-ati vazut dublu) si avea datorii pe fiecare din ele. Initial, datoria era de 33 000 de dolari si neavand cu ce sa plateasca a luat din fondul de asigurari/pensii, facand o gaura in alta parte. Insa fiinta deosebit de proasta a continuat sa isi faca datorii pe carduri pana a ajuns la 79 000 de dolari. I mean, in afara de cazul in care si-a luat doua masini and a small space ship, nu stiu cum se poate justifica suma aia. In conditiile astea Becky din Confessions of a Shopaholic e parfum, lejer, piece of cake, walk in the park cu 6000 de lire sau cat avea datorii. Da, viata bate filmul.

Cum e sa ai datorii de peste 100 000 dolari?!  Pai noi nu o sa aflam niciodata. Nu avem cultura impulsivitatii satisfacute prin plastic, nu pentru ca suntem mai destepti si mai cumpatati, ci pentru ca suntem mai saraci si nu ne lasa nimeni sa cheltuim atatia bani. Sunt curioasa ce o sa faca contabilaaa cu datoria cu 5 zerouri. In locul ei m-as gandi, WTF I’m in deep shit as it is, let’s get a private jet. Macar sa stim pentru ce stam in puscarie dup-aia. Yeah baby, weird. Wild. 

Revenind la you-know-what, noi, americani si restul lumii – pe ei ii afecteaza in sensul ca se vad nevoiti sa isi diminueaze cheltuielile exagerate, supraconsumul (masini mari de teren + consum mare + distante mari chiar in oras= arabi si rusi fericiti) si sa nu mai treaca de limita de credit. Asa cum zicea o profa de la noi* acum ei sunt in situatia de a trai ca noi, in limitele de buget pe care noi/europenii le-au avut mereu. In schimb pentru tzarisoara noastra infloritoare inseamna ca salariile scad (se gasesc tot felul de tertipuri), oamenii care au credite in euro sau dolari sunt regally screwed, pentru ca atunci cand tu iei o mie de euro la 3,78 si acum e 4,30… E o diferenta. La asta se adauga ratele oamenilor foarte precauti care si-au luat rate la electronice, electrocasnice, mobila, termopane, vacante si pe care abia puteau oricum sa le plateasca, d’apai acum cu ratele crescute. Cand nu ai de unde sa scoti plata, nu ai, asa ca faci si tu o gaurica mica. Asa ca economia arata ca un svaiter. „mmm. cheeese.”

Snowball effect sau profetia de autorealizare – depinde de ce parte a  baricadei va situati :) Cuuum? Pai: prin toamna anului trecut se auzise de you-know-what (primul grafic). Lumea era „meh, ok”. Dupa o luna, deja toata lumea stia, era cazul Islandei, compania aeriana Sterling unde multi si-au pierdut banii dati pe bilete, si a inceput sa se resimta. OK, de aici a inceput isteria. Ideea e ca fiecare auzind de cazurile astea a inceput sa se sperie, sa reduca din cheltuieli, sa limiteze unele activitati si asta s-a resimtit in piata tot mai tare pe masura ce se raspandea vestea. Cu alte cuvinte, cata criza era pana sa se declanseze constiinta publica e mica pe langa ce s-a intamplat ca si consecinta a comportamentului precaut al consumatorilor. Adica partial ne-am facut-o cu mana noastra, de doua ori inca: o data cu supraconsumul,

supracheltuiala, supraindatorarea (aka banii aia nu exista) si apoi cu fenomenul din extrema cealalta. Big shock. Google Trends ne ajuta, intr-un mod elementar, sa vedem cum a evoluat interesul fata de subiect („economic crisis”) in ultimele 12 luni**. Al doilea grafic e pe cautarea „criza economica” – deci cautari de la noi si de la moldoveni.

Un alt substrat al crizei asteia cred ca e si faptul ca ofera mai degraba un pretext decat un motiv real ca firmele sa concedieze din angajati in asa fel incat sa reduca din costuri. De aici, mai multi someri, scade puterea de cumparare, trebuie sa scada si productia, alte concedieri. S.E.

Deci avem criza. Throw in: incalzirea globala si trendul bio/eco/organic/consumati-naibii-mai-putin-ca-e-de-naspa si ajungem la o societate care, obligat-fortat, se gandeste la binele ei si la ala colectiv (mai putin si oricum indirect). Isterie indusa sau nu (sau da), s-ar putea ca rezultate sa existe pe ici pe colo. Ca oamenii intra in depresie si rata sinuciderilor creste pentru ca nu mai au bani/job si nu isi mai pot plati datorii si costurile de zi cu zi… eh, asa-i in tenis. Sau… 

*L.M.-S. pentru avizati

** Masoara numarul de cautari (in Google, normal) in fiecare luna pentru termenii specificati, in limba in care sunt cautati. Try it, puteti sa va jucati cu tot felul de termeni, sa vedeti cat de cautati sunt/au fost si unde. 

Wake up, Sir! [stupid delusional idiot]

Fiecare din noi are o imagine despre sine, construita de-a lungul timpului din parerile si atitudinile altora fata de noi, din reusite si esecuri si din cauza ca trebuie sa traim cu noi 24/24. Rareori imaginea pe are o avem despre noi corespunde cu cea pe care o au si altii, ca de obicei a lor e ori mai buna, ori mai proasta decat ce ni se pare noua. Ideea e ca, dandu-te cu capul de tot felul de situatii unde iesim din lumea noastra, mai aflam si mai invatam despre noi si despre ceilalti si ne adaptam.

Dar exista si o categorie speciala (cu toate conotatiile implicite) de persoane in privinta asta. Sa zicem ca esti mediocru, sunt cativa care te incurajeaza, apoi ai ideea ca de fapt e ceva mai mult de capul tau si normal sunt unii care sunt gata sa fie de acord si sa pluseze (pe interes sau pe interes). Ajungi sa te crezi, prin constructii artificiale de imagine si prinmodificarea atitiudinilor celorlalti (say, prin stimulente altele decat sarmul si charisma din dotare) sa te crezi cel mai bun, cel mai frumos si „cel mai inegalabil”. La asta contribuie acele persoane care aspira sa ajunga la acest statut (imaginar) si actioneaza pupincuristic, insa pentru majoritate ai cazut in penibil cu iluziile tale grandomaniace. 

Da, se zice ca daca te comporti ca si cum „ai fi acolo” things are going to happen, numai ca eu cred ca in multe dintre cazuri they happen cum am zis mai inainte. Si cei care traiesc iluziile astea ori sunt suficient de nebuni incat chiar sa devina ceea ce deja sunt in capul lor (vezi Donald Trump), dar majoritatea sunt irecuperabil de mediocri care nu o sa se schimbe pentru ca isi vor gasi intotdeauna armate de ass-kissers care sa le tina isonul, indepartandu-si oamenii care cu adevarat tineau la ei si care nu mai suporta (say, pseudo-vedete de la noi si de la ei). 

Asa ca, drept masura de precautie, luati criticile serioase in serios si evitati pupincuristii din imediata vecinatate. Oricine o poate lua pe coclauri :)

 

Inspired by (but not limited to) Roblogfest… Nu se refera la cititorii mei :)

Graficul minunat de aici

Zodii? Sau…?

Povestea cu zodiile e un obicei vechi, care se regaseste in astrologia vestica (pe care o folosim si noi), in cea mayasa – foarte puternic dezvoltata insa nu avea accentul pe zodii, si in traditia chineza unde insa nu e legata de astrologie ci de reprezentari terestre: un ciclu de 12 animale, cate unul reprezentativ pentru fiecare an, care se spune ca defineste omul nascut in anul respectiv, dar si pentru fiecare luna si zi & perioada a zilei – animalele interioare, respectiv animalele secrete.

Hai sa ne gandim la zodiacul vestic si la cel chinez. In mod traditional, zodiacul pe care il vedem afisat pretutindeni are 12 zodii, iar in functie de ora nasterii nativului fiecarei zodii i se poate atribui un ascendent, adica un total de 144 combinatii posibile. Zodiacul chinezesc combina semnele dupa 4 criterii: an, luna, zi si ora a zilei, la care se adauga si cele 5 elemente asa ca exista un total de 8640 combinatii posibile. Opt miiiiii.

Pai, si atunci care este cea corecta si cine are dreptate? Oamenii au „boala” asta – nevoia de a stabili cine are dreptate ca sa stie pe cine urmeaza. Ori, adevarul absolut pe care il cauta fiecare nu exista in asemenea privinte determinate cultural. Chiar si in sistemul de zodii si in modul in care o societate atribuie si respecta genul asta de factori… hai sa zicem extraumani se reflecta intr-o oarecare masura respectul si teama fata de ceva. In culturile vestice, ceva-ul asta vine din univers, de undeva „de sus”, din afara lucrurilor tangibile si inteligibile – fie ca e vorba de credinta zodii, fie ca e vorba de credinta religioasa/spiritualitate. Si toate eforturile legate de zodiace, predictii si evaluari sunt concentrate numai ca oamenii sa afle, sa stie cine sunt EI, sa anticipeze situatii care vor aparea, sa isi evalueze semenii si sa ii inteleaga dupa acelasi gen de criterii.

In cazul zodiilor cred ca de multe ori are loc un efect inversat: daca cineva apartine zodiei berbec si de pe la 12 ani cand descopera zodiacul afla despre trasaturile berbecilor, o sa citeasca aceasta descriere (constient sau nu) ca pe un set de prescriptii, o regula care se aplica si lui. Si daca nu se aplica, insa el crede cu tarie ca asa trebuie sa stea lucrurile, e posibil ca el sa isi modifice personalitatea si comportamentul, sau perceptia asupra lor, in asa fel incat sa se potriveasca standardului. Pe de alta parte insa, de multe ori descrierile zodiilor (sa nu mai vorbim de predictiile din horoscopul zilnic) sunt suficient de generale incat sa se potriveasca unui larg grup de oameni – si e inevitabil ca ele sa se potriveasca lor, in proportii mai mici sau mai mari, la fel cum e inevitabil sa se potriveasca si persoanelor care nu apartin acelui grup.

Apropo de asta, imi zicea o englezoaica de un experiment: un asa-zis prezicator (juca rolul de~) chemase un grup de vreo 30 de persoane si le-a promis ca va face fiecaruia o descriere detaliata a personalitatii, modului de comportare, preferintelor etc. La a doua sedinta, tipul da fiecarui participant foaia cu descrierea si toti erau foarte incantati, ca se potriveste, ca asta sunt „eu”, acuratetea era remarcabila. La care tipul zice: „si acum, dati fiecare foaia persoanei din stanga voastra”. Oamenii raman stupefiati: toate foile contineau exact acelasi text. Ce inseamna asta? Ca sunt toti la fel, sau se percep ca avand aceleasi trasaturi? Eu tind sa cred ca textul continea o serie de trasaturi care oricat de specifice ar fi, sunt suficient de des intalnite incat fiecare participant sa se regaseasca cel putin in doua-trei dintre ele.

Atunci, e usor de explicat cum apare confuzia si nevoia de a sti care din sisteme e cel corect. Oamenii au nevoie de ceva care sa le spuna despre ei si despre ceilalti, insa de un singur ceva, nu de doua, nu de mai multe, pentru ca odata ce rezultatele si raspunsurile incep sa fie altele in functie de fiecare sistem de referinta, rezultatul este confuzia, si nu clarificarea cautata. Acum va ganditi, pai bine dar fiecare isi poate alege sistemul in care crede si pe care urmeaza sa il foloseasca. Deci alege. Alegem ce sa credem si ce aplicam din datele care ni se ofera. Ne alegem adevarul nostru, dintr-o multitudine de alte variante, care la randul lor devin adevarurile altor oameni. Deci adevarul este o chestiune subiectiva, nici pe departe una absoluta, care ia multe alte forme pe care le respingem. Ia ganditi-va unde se mai aplica acelasi principiu. Hm?