Filme mai vechi si mai noi

Din cand in cand, la o luna-doua, simt nevoia sa ajung la zi cu filmele privite. In ultimele saptamani am vazut si am savurat, in ordinea vizionarii:

Black Swan – 2010

Multe discutii pe marginea acestui film, din ce-am citit oamenii ori il iubesc, ori il urasc. Eu fac parte aproximativ din a doua categorie. Mi-a dat o stare aiurea, nu mi-a placut. Tendinta prea puternica spre horror combinata cu lipsa de coerenta a actiunii, marcand carevasazica degradarea catre nebunie, nu mi-au picat deloc bine. Ma asteptam la altceva, nu neaparat in sensul bun – pur si simplu diferit. Natalie Portman a fost, intr-adevar, extraordinara in rolul asta sinistru si isi merita premiul, chiar daca filmul in sine a fost o amestecatura greu de digerat, cel putin pentru mine.

The King’s Speech -2010

Ca si in cazul precedentului film, King’s Speech l-am vazut dupa ce am citit valul de recenzii starnit de povestea filmului la Oscaruri. Spre deosebire de precedentul film, acesta mi-a placut: personajele bine conturate, o poveste coerenta si echilibrata. Colin Firth si Geoffrey Rush sunt o pereche interesanta pe ecran. Povestea regelui care nu avea nici menirea, nici dorinta de a fi rege e tratata simpatic. La sfarsitul filmului am ramas cu respectul fata de om/personaj, care si-a infruntat nesiguranta si temerile, invatand sa fie demn si sa castige respectul celor care nu erau dispusi sa il accepte.

Tangled – 2010

Animatie Disney. Dragut, funny. Povestea lui Rapunzel, fata cu parul magic rapita de o femeie rea si inchisa un turn ca sa serveasca drept „izvor” al tineretii vesnice. Fata ajunge sa-si doreasca doar un dram de libertate. La ea ajunge un talhar sexy si smecher, cu accente de Joey Tribbiani, in fuga lui de autoritati. Si de cal. Filmul in ansamblu e haios, interesant, bine facut etc, Disney as usual. Dar calul e genial. Recomand acest film fie si numai pentru CAL (scena, scena.)

No Strings Attached – 2011

Comedie romantica. Ashton Kutcher de-a dreptul dragut, serios si retinut, Natalie Portman in cautare de sex si atat. Mi-a lasat senzatia de „fresh”, desi nu e tocmai un subiect nou sau vreun deznodamant revolutionar pentru acest gen de film. Contextul e o combinatie intre Grey’s Anatomy si 30Rock, unde spitalul e lumea tipei si a prietenilor ei, iar show biz-ul e lumea lui si a femeilor care il inconjoara. Poate la prospetimea fimului contribuie si injuraturile la liber – nu exagerate, doar cat sa ajute la credibilitatea personajelor, si subiectul care se invarte in jurul sexului de tipul fara obligatii [titlul]. Dragut, merge vazut, nu excesiv de siropos.

Yogi Bear – 2010

Partial animatie, partial film. Dan Aykroyd ii da voce lui Yogi, Justin Timberlake lui BooBoo, si amandoi sunt adorabili. Ranger Smith e Tom Cavanagh = Ed din… Ed (stiti serialul? Cu avocatul dragut, cu ochi albastri, care are o sala de bowling si are acolo si cabinetul?), Dulcineea lui e Anna Faris, pe care o tin minte in special din Scary Movie, iar celalalt padurar e TJ Miller, un dude pe care il stiu din She’s Out Of My League si de care mi-a placut atunci.

Filmul este Yogi Bear in stare pura, fidel desenelor animate. Ursuletii animati sunt expresivi si simpatici, delicios de privit. Nu cred ca se asteapta nimeni ca filmul sa fie revolutionar sau sa aiba cine stie ce mesaj. Tenta pe care o ia e totusi una ecologista, insa nu se ia atat de tare in serios incat sa anuleze scopul filmului, ala de a fi amuzant si demn de desenele pe care le-a avut ca model.

Chaplin – 1992

Evenimentele pe care le anunta Google prin logourile speciale au uneori efect asupra mea. Asa s-a intamplat saptamana asta, cand anuntul despre aniversarea a 122 de ani de la nasterea lui Chaplin mi-a amintit de filmele si viata omului. Am aflat sarind din clip in clip ca exista un film din ’92 despre viata lui Chaplin bazat pe autobiografia lui. Si cum rolul omului e jucat de Robert Downey Jr, l-am luat imediat si m-am uitat la el. Se gaseste inclusiv pe YouTube pe multe bucatele (are peste 2h).

Chaplin povesteste viata marelui cineast de la inceputurile modeste si pana in momentul in care isi revizuieste autobiografia: prima oara pe scena, primul rol platit in vodevil ,primul rol intr-un film alaturi de granzii epocii, ridicarea catre celebritate si perfectionismul autodistructiv.

Intercalate in povestea luiChaplin ca om de film se regasesc o parte din numeroasele lui relatii si casnicii – cate putin din fiecare tipologie de femeie cu care ar putea avea un om de a face: femeia simpla, profitoarea, diva, debutanta fascinata de maestru. De retinut – filmul a urmarit sa fie fidel fata de autobiografie, care il dezvaluia pe Chaplin ca un om trist si impovarat, si nu fata de aparenta mereu zambitoare.

Film bine alcatuit, RDJ foarte convingator – expresii faciale, miscare, aspect si inclusiv accent. Inainte sa vad filmul am vazut acest filmulet in care este facuta o paralela intre discursul original din The Great Dictator si discursul re-creat pentru acest film. RDJ are cu ce, sa nu uitam ca a fost si the dude playing the dude disguised as another dude :)

Vizionare placuta.

Anunțuri

Nine

Tocmai am vazut filmul, cu emotii din cauza ca toate locurile erau libere pana cu jumate de ora inainte de ora inceperii. Pana la urma s-au strans vreo 10-12 persoane, ceea ce pentru o sala mica de la Cityplex/Eliana nu e chiar atat de rau… Sa nu uitam ca totusi era marti dupa-amiaza la ora 17 cand oamenii abia au iesit de la munca, daca au iesit, si se tarasc spre casa-mancare-televizor.

Asa, filmul.

E vorba de un regizor italian de prin anii ’60 – jucat de Daniel Day Lewis – care e intr-o criza de inspiratie, de relatii si pana la urma de identitate. Celebritatea si asteptarile celorlalti ii provoaca un dezechilibru, devine incapabil sa lege atat un film cat si viata personala in asa fel incat ele sa aiba un sens. Haituit, pleaca intr-o escapada la niste bai (serios, bai) unde isi cheama amanta; in scurt timp e gasit de toti si producatorul ii muta la hotel atelierul cu echipa cu tot.

Totul se desfasoara in Italia, prin Roma si imprejurimi, asa ca am avut parte de niste imagini superbe atat cu zona de coasta cat si cea urbana, stradute inguste, fantani, masinile perioadei respective. Superb, din punctul asta de vedere ireprosabil.

Filmul e format dintr-un colaj de secvente de muzica si dans imaginate intercalate cu intamplari reale, a la Chicago/Moulin Rouge insa cu mai putin sens decat ele. Imi aminteste mai degraba de „stream of consciousness” pentru ca personajul isi imagineaza numerele de dans interpretate de femeile importante din viata lui: sotia, amanta, tiganca – Fergie – care i-a dansat cand era copil, mama, creatoarea de costume pentru filmele lui, actrita-vedeta pe care el a creat-o, o jurnalista admiratoare.

Per ansamblu am avut senzatia ca totul e imprastiat, ca dialogul e slab si rolul lui Lewis prea slab conturat. DAR. Scenele de dans sunt superbe, mai ales a lui Marion Cotillard (a doua) si a lui Penelope Cruz de pe la inceput, unde tipa e extrem de sexy.

Pe parcursul intregului film asteptam sa imi transmita ceva. Nu s-a prea intamplat asta in afara celor doua momente, pe care le puteti vedea ceva mai jos. Drama regizorului in impas n-a fost credibila, parca personajul n-a avut deloc adancime. Ba mergea cu amanta, ba isi cerea scuze de la nevasta, ba iar la amanta :)) Piesele nu s-au legat intre ele.

Concluzia

Nu stiu ce face ca o creatie sa transmita emotii, poveste, profunzime a personajelor, ori sa transpuna spectatorul in lumea ei trup si suflet. Vad, in schimb, cand elementul respectiv lipseste… Asteptarile mele intrand la un film cu asa o distributie – Marion Cotillard, Penelope Cruz, Dame Judi Dench, Nicole Kidman, Kate Hudson, Sophia Loren si desigur Daniel Day Lewis pe care mi-l tot aminteam in excelentul rol din Gangs of NY – erau cu siguranta mai mari. Cu atat mai mult cu cat era vorba de regizorul lui Chicago, film tare fain (hmm, tangoul din inchisoare…genial!)

Cu ce am ramas? Cu imaginea Penelopei, so damn sexy.

Si a lui Marion, foarte Audrey Hepburn-like pe alocuri.

Ce filme am mai vazut

E foarte posibil ca articolul asta sa devina mai tarziu o pagina distincta, sau o serie, pe masura ce mai vad cate ceva.

Nu cred c-am mai vazut vreodata asa de multe filme intr-un interval asa de scurt. In traducere libera, asta inseamna ca nu imi amintesc sa mai fi avut vreodata atat de mult timp liber. Le scriu acum pentru ca e posibil sa uit ca le-am vazut. Ca o materie pentru oricare dintre cele 36 de examene din facultate.

Sunt 18 aici, asa ca nu cititi tot, va rog :)) Deci.

1. Up in the air IMDb | RottenTomatoes | Oficial

Excelent. M-am uitat de el de vreo 4 ori. E interesant, e catchy, lucrurile si oamenii se misca, sentimentalism destul de putin pentru un film din asta. Lui Clooney I se potriveste bine rolul, cu atat mai mult cu cat refelcta partial stilul lui de viata. In film, e un tip foarte sigur pe el care calatoreste prin State ca sa dea oamenii afara si ca sa tina conferinte de dezvoltare personala. In firma apare o tipa abia iesita din facultate care incearca sa schimbe procedura: sa dea oamenii afara prin conversatie la webcam. Trebuie sa il vedeti, e un soi de ilustrare vechiului “a rolling stone gathers no moss”.

2. The invention of lying IMDb | RottenTomatoes | Oficial

Al doilea film preferat dintre toate astea de aici (dupa Up in the air). Film englezesc, umor in consecinta. O comunitate in care lumea nu stie ce e aia sa minti, toti sunt directi si sinceri unii cu ceilalti – inceputul e bestial. Reclama la cola spune ca e un suc banal, cam dulce, dar e celebru asa ca luati de-l cumparati; nu exista religia; fictiunea nu are loc in lumea asta asa ca filme=povestiri detaliate ale perioadelor istorice. Un tip descopera ca poate “sa spuna ceea ce nu este”, inventand minciuna. Ceilalti cred tot ceea ce spune el, chiar daca faptele contrazic in mod imediat si evident vorbele. Inventatorul ajunge in situatia sa le revolutioneze concetatenilor lumea atunci cand anunta ca exista ‘ceva’ dupa moarte, ca e ‘un om in cer care stie tot ce faceti’ si asa mai departe. Interesant si original; cred ca puteau sa-l duca mai departe, si mai ales sa-l faca mai coerent, mai fluid. Jennifer Garner e mai amuzanta decat Tina Fey – care joaca prea artificial si prea “Saturday Night Live”-like.

3. Public enemies IMDb | RottenTomatoes | Oficial

Johnny Depp confirma iar ca e un actor fantastic. Povestea e o varianta romantata, digerabila a vietii lui John Dillinger, de pe vremea cand jafurile armate la banci se faceau simplu, cu cativa oameni inarmati care intrau si luau banii. Astia sunt un soi de banditi cinstiti, adica nu goleau si buzunarele clientilor aflati acolo ci numai seifurile… Nu lipsesc povestea de dragoste dintre erou si o tipa frumoasa, dar saraca si initial sceptica in privinta lui, si politistul darz, corect si hotarat care il urmareste pe Dillinger pana la capat. De vazut. Luati-va subtitrare, pentru ca e foarte greu de inteles ce mormaie actorii.

4. Precious IMDb | RottenTomatoes | Oficial

Continuă lectura

Femei fictive, prostie reală

calm, tanti!!
Calm, tanti !!

Femeile din filmele americane la modă sunt nebune. Nici măcar nebune în sensul interesant, ci plictisitor, cicălitor, enervant.

Acum că mi-am scos afirmaţia din sistem, să explic.

Anul trecut prin vară vedeam filmul Sex and the City care m-a adus la limita exasperării. Mai precis, o capră pentru care orice efort al ‘lui’ era insuficient, care pretindea atenţie, atenţie şi încă nişte ATENŢIE dar care nu era în stare să audă cele 5 cuvinte pe care le-a zis Big ăla în tot filmul. Evident, tot ea ajunge să se smiorcăie  isteric prietenelor disfuncţionale (după ce se flutură în rochii de ‘jdemii de dolari şi spamează presa mondenă).

De-atunci, când cu greu am ajuns până la sfârşitul filmului, am început să observ comportamentele tâmpite de pe ecran. Surprinzător sau nu, am găsit suficiente personaje feminine proaste: fără simţ al realităţii, pretinzând atenţie nemăsurată, supărate de gesturile de individualitate în gândirea masculului şi incapabile să respecte ele însele exigenţele pe care le manifestă. Da, cu alte cuvinte nişte capre răsfăţate cu fumuri de femei puternice şi independente.

Din ciclul „cum să creştem femei proaste”… Mă gândesc că sunt destule fete care se uită la filmele astea şi preiau, conştient sau nu, o parte din imaginea a ceea ce îşi doresc ele să devină. Uite aşa te trezeşti că femei de 25 de ani se comportă ca nişte copii îmbufnaţi atunci când nu totul e făcut aşa cum vor ele şi care pretind să li se ceară voie pentru fiecare mişcare. Get over yourselves, bitches.

Nu mă înţelegeţi greşit: respectul reciproc, compromisurile, demnitatea, relaţia, etc – ok, perfect, e starea ideală. Dar în momentul în care tipa devine o mimoză pe care nu o poţi decât venera şi trata cu „yes, ma’am” altfel se îmbufnează, ceva nu e în regulă. Pentru ea, independenţa nu înseamnă coloană vertebrală ci dictatură în lumea proprie. Pardon, monarhie, că doar sunt prinţese :)

Propaganda: for us, by us

Astăzi merg la Festivalul de Film de la Râşnov, unde se prezintă numai filme şi documentare româneşti, majoritatea dintre ele având ca subiect, sau fiind filmate în, epoca comunistă. De altfel, categoriile sub care sunt organizate proiecţiile se numesc Secera – filme artistice de acum despre atunci, Ciocanul – documentare de acum despre atunci, şi Spada – filmele istorice româneşti arhicunoscute ale lui Nicolaescu &co. Din păcate prea puţine sunt proiectate în cetate, şi niciunul dintre cele pe care vreau să le văd. Fie.

Inevitabil, una dintre cele mai la îndemână caracteristici care îmi vin în minte când mă gândesc la comunişti e propaganda, transmisă pe toate căile disponibile, fie ele media sau interacţiuni personale. Şi pentru că am ajuns la subiect – recent am descoperit un film scurt de animatie cu Porky Pig, apărut în 1939 – Old Glory(ascultaţi & priviţi, merită):

Clipul ăsta mi-a atras atenţia pentru că, deşi rula ca fundal sonor pentru alte preocupări, tonul serios şi vocea foarte masculină nu semănau deloc cu ale celorlalte desene animate din playlist (classic Looney Tunes-Merrie Melodies).

Într-adevăr, a apărut în vremuri tulburi şi mesajul implicit era: ” ţara are nevoie de tine, îţi oferă atâtea asa că fii recunoscător şi ai grijă că vine vremea să îţi răscumperi confortul.” Se încadrează lejer în genul propagandă întrucât pe lângă ideea „ţara noastră e cea mai grozavă” sunt prezentate în mod distorsionat, idealizat (cel puţin ca adevăruri prin omisiune) fragmente din istoria SUA. Totul porneşte, desigur, de la faptul că şcolarul Porky, rumen şi bucălat precum copilaşii de prin abecedarele de hăt de mult, nu reuşeşte să memoreze the Pledge of Allegiance, trage concluzia că-i degeaba şi se-ntinde la un pui de somn. Aşa că vine Uncle Sam, veritabil simbol naţional, să-i arate cum stă treaba cu istoria, vitejia şi măreţia ţării. Porky se trezeşte, citeşte o dată textul şi îl recită pătruns de spiritul patriotic, fără bâlbâielile caracteristice.

Îmi trec prin minte tot felul de comparaţii, dar nu cred că e nevoie să le scriu aici… Referitor strict la animaţie, e complet paralelă cu tonul satiric al altor filme scurte animate care fac referire la politica şi economia SUA din aceeaşi perioadă: The Weakly Reporter 1944, Aviation Vacation 1941 – cam atât îmi amintesc acum.

Şi-ntr-un fel, de ce să nu recunosc, mi-a stricat flow-ul.

PS Oare cât o să mai dureze până când să ne acceptăm trecutul (istoric) aşa cum a fost şi nimic mai mult? O generaţie, două?