Femei fictive, prostie reală

Calm, tanti !!

Femeile din filmele americane la modă sunt nebune. Nici măcar nebune în sensul interesant, ci plictisitor, cicălitor, enervant.

Acum că mi-am scos afirmaţia din sistem, să explic.

Anul trecut prin vară vedeam filmul Sex and the City care m-a adus la limita exasperării. Mai precis, o capră pentru care orice efort al ‘lui’ era insuficient, care pretindea atenţie, atenţie şi încă nişte ATENŢIE dar care nu era în stare să audă cele 5 cuvinte pe care le-a zis Big ăla în tot filmul. Evident, tot ea ajunge să se smiorcăie  isteric prietenelor disfuncţionale (după ce se flutură în rochii de ‘jdemii de dolari şi spamează presa mondenă).

De-atunci, când cu greu am ajuns până la sfârşitul filmului, am început să observ comportamentele tâmpite de pe ecran. Surprinzător sau nu, am găsit suficiente personaje feminine proaste: fără simţ al realităţii, pretinzând atenţie nemăsurată, supărate de gesturile de individualitate în gândirea masculului şi incapabile să respecte ele însele exigenţele pe care le manifestă. Da, cu alte cuvinte nişte capre răsfăţate cu fumuri de femei puternice şi independente.

Din ciclul „cum să creştem femei proaste”… Mă gândesc că sunt destule fete care se uită la filmele astea şi preiau, conştient sau nu, o parte din imaginea a ceea ce îşi doresc ele să devină. Uite aşa te trezeşti că femei de 25 de ani se comportă ca nişte copii îmbufnaţi atunci când nu totul e făcut aşa cum vor ele şi care pretind să li se ceară voie pentru fiecare mişcare. Get over yourselves, bitches.

Nu mă înţelegeţi greşit: respectul reciproc, compromisurile, demnitatea, relaţia, etc – ok, perfect, e starea ideală. Dar în momentul în care tipa devine o mimoză pe care nu o poţi decât venera şi trata cu „yes, ma’am” altfel se îmbufnează, ceva nu e în regulă. Pentru ea, independenţa nu înseamnă coloană vertebrală ci dictatură în lumea proprie. Pardon, monarhie, că doar sunt prinţese :)

Femeia independentă nu s-a inventat în generaţia asta

De la o femeie de 80 de ani te aştepţi să primeşti sfaturi despre cum să-ţi asculţi bărbatul, să stai la locul tău fără pretenţii – sfaturi pe care le anticipezi cu răspunsul pe limbă: timpurile s-au schimbat, empowerment, statut, carieră, independenţă.

Zilele trecute am avut o discuţie aparent banală cu mătuşa mea care are câţiva ani peste vârsta menţionată, însă de când mă ştiu eu arată, se comportă şi vorbeşte exact la fel. Noi îi spunem tanti Gina. Conversaţia la care mă refer a pornit de la identitatea proaspătului soţ al unei vecine, continuând cu nişte cuvinte care mi-au rămas întipărite în minte:

„Să nu te laşi niciodată călcată în picioare. Bărbatul trebuie să te respecte, trebuie să îl înveţi tu să te respecte şi dacă nu face aşa, la revedere că mai sunt şi alţii. Chiar dacă vezi asta abia după căsătorie, nu înseamnă că trebuie să-l suporţi toată viaţa şi să te chinui. Tu trebuie să fii întotdeauna independentă, să ţii capul sus, nu să şuşotească lumea pe la colţuri că faci tot ce-ţi zice ăla. Dar nici tu sa nu îl ţii sub papuc… egalitate, aşa e cel mai bine.

Dar eşti tânără, eşti frumoasă şi deşteaptă, nu are sens să te complici acum şi să te legi de la vârsta asta. Domnişoară cum eşti acum n-o să mai fii niciodată în viaţă, orice s-ar întâmpla.”

Pentru mine noutatea o constituie nu ideile exprimate, ci persoana din partea căreia au venit: e o femeie care avea cam vârsta mea în timpul celui de-al doilea război mondial, care a văzut începutul, gloria, agonia comunismului, şi care a prins primul mandat al lui Iliescu la pensie. Din punctul ăsta de vedere, tanti Gina depăşeşte ca mentalitate femei de mai puţin de jumătate din vârsta ei.

Gândindu-mă la ceea ce tocmai auzisem, mi-am amintit de bunica din partea mamei, Stela, de la a cărei moarte se împlinesc 10 ani in iarnă. Îmi amintesc destul de vag istorisirile despre tinereţea ei, în special faptul că soţul ei era din Suceava, ceea ce provoca uneori ridicări de sprânceană din partea prietenilor braşoveni, şi faptul că ea era supraponderală, ceea ce iar atrăgea tot felul de comentarii. Niciodată nu a vorbit despre lucurile astea plângându-se sau considerându-le „persecuţie” ori discriminare, ci drept exemple de situaţii în care ea a avut în final de câştigat. Îmi e greu să îmi dau seama dacă atribui retroactiv valoare de pilde acestor povestiri, dar îmi place să cred că dorinţa ei a fost să bag bine la cap faptul că cineva are puterea să mă terfelească numai dacă i-o acord eu.

Nu am fost întotdeauna la înălţimea exemplelor din jurul meu, am dat-o în bară din când în când (deja), am fost bleagă sau timidă sau pur şi simplu m-am complăcut în situaţii care-mi erau defavorabile fără să-mi dau seama.

Discuţia spontană cu tanti Gina mi-a aprins un beculeţ: am fost întotdeauna înconjurată de exemple feminine puternice – aici desigur intră şi mama, despre care n-am adus vorba fiindcă n-am scris niciodată despre aspecte foarte personale.

Nu mi-am pus niciodată problema că voi fi dezavantajată pentru că sunt tipă – am observat că încă sunt femei care pornesc de la premisa că sexul lor le aduce prejudicii. Eşecul l-am atribuit în general propriei prostii de moment :) E-adevărat, nici n-am trecut probabil prin suficiente etape. Până acum nu m-am împiedicat niciodată de minţi încuiate – deşi nu exclud posibilitatea pe viitor (în fiecare zi mă oripilează cu câte ceva lumea în care ne scăldăm, voioşi, cu toţii; nu, nu mă refer la România).

Epilog

Ar trebui întâi să ne uităm la noi, înainte să arătăm cu degetul spre prejudecăţile care-şi fac veacul prin societate. Ele există în continuare, dar dacă nu le eliminăm din propriul sistem nu o să îi convingem pe ceilalţi că noi avem dreptate. Dacă te aştepţi ca lumea să-i fie potrivnică, cel mai probabil ea îţi va fi, sau daca nu, vei găsi tu momentele pe care să le arăţi cu degetul. Cred că strategia asta e valabilă atât pentru femeile care sar de fund în sus că-s discriminate şi nu sunt respectate, cât şi pentru grupuri definite de alte coordonate: minorităţi etnice ori religioase şi chiar grupe de vârstă. Problema e pe jumătate în terenul celui care arată cu degetul.

Tunarea prietenului

N-am inteles niciodata de ce unii se combina cu persoane de sex opus – sau nu opus – in ideea ca o sa schimbe persoana respectiva. Adica eu porneam de la ideea ca, (fa) draga mea, daca ai chef sa formezi un cuplu, il alegi pe alalalt pentru ca iti place si nu pentru ca NU iti place. „Am aici o lista de defecte de la a la ţ si am incredere ca pot corecta cel putin jumate dintre ele. Altfel, imi place foarte mult individul, are potential”. In traducere libera, probabil ca „potential” se traduce prin atribute fizice sau prelungiri ale lor, daca acceptam ca posesiunile materiale tin loc de ceva/sunt prelungiri, ale personalitatii desigur (Ce simpatic esti, da’ ce Chiuşapte ai…)

Complet speculativ, nu pot sa nu ma gandesc ca majoritatea celor care fac asa sunt de sex ffffeminin. Am si cunoscut cateva specimene si ii cunosteam si pe tipi, mai mult in varianta „inainte”; despre varianta „dupa” auzeam de la prietenii lor „bah, nu se mai poate discuta cu ăsta”. Da’ si mai interesant e cand cei care spun propozitia asta de pe urma sunt la randul lor intr-un proces de transformare (da, „ma transform”…) si se critica intre ei. Desigur, niciunul nu ar recunoaste ca este work in progress ambulant, si nu-i total exclusa nici varianta ca pe termen lung chestiile „invatate” de la tipa in materie de stil, muzica, femei sa le prinda chiar bine. Dar.

Pentru unele a devenit chiar un sport. Nu-mi place de el, da’  las ca umblam sub capota (imatur, deh) si la spoilere (dam burta jos), folie (mergem la solar), xenoane (de la Police in sus) si consumul de carburant (nu bere, Bacardi – hai ca e tot cu B, ce-i asa greu?), chestii de-astea si aranjam baiatul in 3 luni max, chiar aveam nevoie de exercitiu ca simteam ca ma plafonez. Hence a new trend: tunarea prietenului – I can make my own right one, e mai usor decat sa-l caut, asa ca hai cu cheia de 16. Bai, se imbrăca in trening, avea carare pe mijloc si freza de manelist, si purta slapi Adibas din piata, dar uite acum ce baiat stilat e. Nici manele nu mai asculta, acum e clubber (dragut cuvantul asta, [clabăr], e foarte reinterpretabil).

Si tipii stiu. Si se tem. Mai ales unii pentru altii. Hiii, s-a combinat asta cu una. Moaaama, o sa-l schimbe, o sa-l termine, o sa-l faca varza, n-o sa-i mai dea voie sa iasa din casa. Mai, stiu ei ce stiu si faptul ca iau din start in calcul posibilitatea ca fenomenu’ sa aiba loc inseamna ca l-au vazut de suficiente ori incat sa se astepte ca el sa se repete. Be afraid! Be very afraid, mwuhahaha, uita tot ce stii si asculta la ea acolo.

Mult mai rar se intampla tunarea prietenei. Si in niciun caz la un nivel asa de profund… adica de ce sa se complice? Ei macar sunt siceri: vrei o panarama, cauti o panarama; vrei o fata de dus acasa la mama, se gasesc si din alea. Vrei ceva in between, pac-pac, este. In cel mai cel caz, tunarea se refera la ceva hainute si papucei, niste ochelarasi si bijuteriute (femeilor, de ce vorbiti cu diminutive?! „Vreau si eu niste cercelusi” – allez tuh d’ici).

Mno, si in conditiile astea cine e mai lenes? Ea care nu are chef sa mai caute dar investeste a shitload of time sa il schimbe pe ala (iar, DE CE?!) sau ei, care nu au chef sa schimbe pe nimeni dar investesc energia in alcatuirea bazei de date? Eh, pana la urma activitatile sunt placute pentru fiecare dintre parti si probabil daca se gasesc el si cu ea magnifici, se vor potrivi de minune.

Da’ eu tot nu inteleg de ce femeile actioneaza asa. O fi alea cu instinctul matern, cu „I can make my own people if I choose to”, care se extinde si asupra oamenilor deja existenti? Sau o fi o forma de exercitiu ‘telectual, si ni mă ce pierd!

Pentru cei ce se tem :P